Într-o discuție amplă și aplicată, Vlad Mercori descoase pas cu pas scandalul de peste un miliard de euro al centurii metropolitane a Clujului, un caz care, spune el, scoate la lumină un posibil sistem „la scară industrială” de falsificare a „experienței similare” în marile licitații publice.
Centura Clujului, cu o valoare estimată de aproximativ 1,1 miliarde de euro, este pusă de Vlad Mercori în oglindă cu centura Moscovei, evaluată la circa 1,7 miliarde de euro, deși dimensiunile celor două orașe nu pot fi comparate. Licitația gestionată de primarul Emil Boc a trecut prin trei runde, pentru că de fiecare dată a existat o singură ofertă considerată validă, iar documentațiile au fost catalogate drept greșit întocmite. În cele din urmă, contractul a ajuns tot la compania Dimex, aceeași care depusese ofertă și în etapele precedente.
După ce contractul a fost semnat, situația a luat o direcție neașteptată. O firmă din Republica Srpska – prezentată inițial în spațiul public drept companie „din Bosnia” – a anunțat că nu a acceptat niciodată să fie parte a proiectului. Rolul acestei firme era să pună la dispoziția Dimex „experiență similară”, în schimbul unei cote reduse din contract, estimate la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții societății din Srpska susțin că, în 2024, au respins orice participare și acuză că semnăturile și documentele ar fi fost falsificate.
Relatarea mai arată că femeia care controlează firma din Republica Srpska ar fi spus că a fost chiar amenințată să nu iasă public cu informații despre fals, pentru ca procedura de atribuire să nu fie blocată. Plângerile au ajuns atât la DNA, cât și la Parchetul European, pentru că proiectul este finanțat parțial din fonduri europene. Vlad Mercori notează că Emil Boc afirmă că nu avea cum să cunoască eventualele falsuri, invocând faptul că se bazează pe rapoartele echipei de achiziții, nu pe verificarea personală a fiecărui act în parte.
În material este detaliat și modul în care firme din afara României ajung să fie folosite pentru a bifa criteriul de „experiență similară” la licitații. La nivelul Uniunii Europene există acorduri care permit accesul unor companii din state terțe – cum sunt Turcia sau Azerbaidjan – la procedurile de achiziții publice din UE. Practic, o societate românească fără suficiente proiecte poate să-și „cumpere” eligibilitatea prin asocierea cu un partener străin, căruia îi cedează 1–2% din valoarea contractului, în schimbul portofoliului de lucrări.
Cadrul legal permite ca experiența similară a tuturor asociaților să fie cumulată, fără să fie nevoie ca aceasta să corespundă procentului lor de participare. Din această cauză, o companie cu doar 0,5% din contract poate furniza întreaga experiență cerută în caietul de sarcini. În teorie, partenerul extern ar trebui să presteze efectiv servicii – consultanță, inginerie, management de proiect – și să fie plătit prin liderul de asociere, care este de regulă o firmă românească. În cazul centurii Clujului, suspiciunea este că înțelegerea cu firma din Srpska a existat doar pe hârtie, fiind construită prin falsificarea documentelor.
Vlad Mercori amintește că, în alte proiecte, autoritățile contractante au făcut verificări directe la partenerii străini. Sunt date exemple cu firme din Turcia, unde companii de stat românești au trimis scrisori oficiale pentru a confirma dacă un constructor a participat în realitate la anumite lucrări și ce valoare au avut acestea. Atunci când răspunsurile au fost negative sau nu au sosit în timp util, oferta a fost respinsă.
În dosarul de la Cluj, încă nu este clar dacă Primăria a contactat sau nu în prealabil firma din Republica Srpska, înainte ca acordul cu Dimex să fie parafat. Interlocutorul lui Vlad Mercori atrage atenția că echipa de achiziții ar fi putut lucra sub presiunea unei singure oferte și a riscului de a pierde finanțarea și proiectul. În astfel de situații, verificările pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința de a nu bloca o investiție catalogată drept strategică.
Discuția ajunge și la tema responsabilității publice. În dezbaterea politică, vina este aruncată aproape exclusiv pe umerii primarilor sau ai președinților de consilii județene, deși în spate funcționează echipe tehnice și compartimente de achiziții care pregătesc documentațiile și rapoartele. Este adus în discuție și un alt caz, al unei firme românești care și-ar fi falsificat certificatul ANAF de lipsă a datoriilor, situație descoperită doar după verificarea directă pe site-ul instituției.
După izbucnirea scandalului, compania din Republica Srpska ar fi constatat că datele și documentele sale au fost utilizate fără acord și în alte patru licitații organizate în România, de către firme diferite. Acest lucru indică posibilitatea unui „model de afaceri” construit pe multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară, cu „clonarea” aceleiași companii străine în diverse asocieri. Specialiști citați de Vlad Mercori susțin că traseul acestor documente, transmise în format electronic, poate fi urmărit de autorități pentru a stabili cine este responsabil.
Printre soluțiile tehnice discutate se numără introducerea obligativității de a legaliza la notar acordurile de asociere, mai ales în cazul contractelor mari. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității acestora ar opri din start multe tentative de fals. În lipsa unor astfel de filtre și în condițiile presiunii permanente de a nu pierde fonduri europene, situații precum cea a centurii Clujului riscă să devină un simptom al vulnerabilităților profunde din sistemul românesc de achiziții publice.
